Ceaţă peste Piatra Craiului, noiembrie 2009

Cuvânt înainte

In Uncategorized by Iulian Sirbu4 Comments

Cea mai grandioasă cale de a trăi cu onoare în lumea asta este să fim ceea ce pretindem că suntem.  Socrate.

Visez la o expediţie în Carpaţi de prin 2010-2011, când eram în deşertul irakian. Cumva, a rămas în stadiul de vis şi nu am îndrăznit s-o pun pe hârtie până anul trecut, când prin luna lui august am început să lucrez la planul ei. Este un proiect destul de ambiţios, trebuie să recunosc şi sper să-l duc la capăt, cu voia lui Dumnezeu. Nu voi intra acum în amănunte în ceea ce priveşte traseul şi durata expediţiei, din simplul motiv că nu sunt definitivate aceste lucruri, multe porţiuni din traseu sunt încă în ceaţă.

Ceaţă peste Piatra Craiului, noiembrie 2009

Ceaţă peste Piatra Craiului, noiembrie 2009

Voiam să vorbesc aici puţin despre cum am ajuns în punctul în care sunt acum. A fost un drum lung, pe alocuri anevoios şi voi începe cu mulţumirile către cei pe care i-am întâlnit de-a lungul acestui drum şi care m-au influenţat.

Prima dată când am ajuns prin forţe proprii la munte a fost în vara lui 1996, când am fugit de acasă şi am ajuns la Schitul Crasna, puţin mai sus de Vălenii de Munte. O săptămână am petrecut acolo, ajutându-i pe călugări şi fraţi la strânsul fânului, la spart lemne, la cules gândacii de Colorado de pe cartofi şi alte asemenea. Dintre călugării de acolo, m-au impresionat doi în mod deosebit: părintele Arsenie, care avea o grădină de flori foarte îngrijită în faţa chiliei şi un frate al cărui nume nu mi-l mai aduc aminte, dar care avea un fel aparte de a fi, un om sincer cu el însuşi, foarte smerit, dar care era luat peste picior de ceilalţi monarhi din cauza aspectului său neîngrijit. Posibil să fi fost un nebun întru Hristos. În afară de drumul până la schit, plecând din Schiuleşti, nu am făcut drumeţii în acea perioadă. Drumul până la schit, deşi nu foarte lung, a fost destul de anevoios, mai ales că eram încălţat cu teneşi şi aveam o pereche de blugi rupţi – asta era moda atunci! Am refăcut drumul în ianuarie anul trecut, plecând de data asta din Vălenii de Munte spre Izvoarele cu un microbuz, pentru că s-au scos trenurile între Ploieşti şi Măneciu. Am găsit locurile aproape neschimbate, dar schitul acum devenise mănăstire, trapeza (locul unde se serveşte masa) era mai mare şi aveau noi camere pentru pelerini. Am împărţit camera cu un elev de seminar, clasa a IX a. Ce arc extraordinar peste timp! În ’96, când am ajuns aici, tocmai ce terminasem clasa a IX a a seminarului teologic! O altă simetrie este că aici am primit vestea că viza de Qatar este gata, în ziua de Bobotează a anului trecut. Iarăşi o paralelă interesantă.

Înainte de această primă drumeţie pe cont propriu, păşisem pe munte – sau pe la poalele lui – prin şcoala generală, îmi aduc aminte de o excursie cu clasa, probabil printr-a VIIa/a VIIIa, la Gura Diham. Cred că atunci am urcat prima dată Panta Prostului, deşi urma să aflu mult mai târziu că i se spune aşa.

Prin ianuarie 2002 traversam prima dată Carpaţii, în drum spre Câmpia Turzii, cu valiza de lemn deasupra capului proaspăt tuns chilug. Dimineaţa aveam să mă opresc în barul gării, Virus pe numele lui, pentru o ultimă bere înainte de a intra pe poarta unităţii militare. U.M. era la câţiva km depărtare, lângă comuna Luna. Urma să petrec acolo trei luni de zile, ciclul de instrucţie. La un moment dat, la nici două săptămâni de la încorporare, îmi apar nişte băşici pe urechi şi mă prezint la infirmerie. Cei de acolo nu ştiau despre ce e vorba şi pentru că erau mai multe cazuri – de reţinut, numai bucureşteni – ne-au izolat, crezând că este o boală infecţioasă! Aveam să aflu ceva mai târziu că aceste băşici au apărut din cauza expunerii la frig a urechilor noastre nobile (sic!) de bucureşteni. Un alt lucru care mi-a dat de gândit a fost că după trei luni de armată, nici bine coborât din tren în Gara de Nord, am început să tuşesc. Atunci am simţit pentru prima dată cât de poluat era Bucureştiul.

Într-o duminică am plecat cu un microbuz din Câmpia Turzii spre Cluj-Napoca. Aveam la dispoziţie o zi, de dimineaţă până seara pentru acest city-break avant la lettre, deşi nu gândeam în termenii aceştia pe atunci. Clujul m-a impresionat mult atunci. Era pentru prima dată când auzeam câte trei limbi diferite vorbindu-se pe stradă – maghiară, germană şi engleză (ca o paranteză, ultima dată când am fost în Cluj se vorbea în portugheză pe stradă!). Simţul meu exploratoriu a fost totuşi adormit rapid, când am intrat în primul McDonald’s şi apoi mi-am luat un langoş de la Gogoaşa Înfuriată (pe care o ştiam din Bucureşti). N-am simţit atunci producându-se vreun declic în mintea mea, însă toate aceste lucruri văzute în Transilvania aveau să se sedimenteze şi să dea naştere planului de acum.

În următorii ani am călătorit în interes de serviciu mai mult spre litoral – a se citi: lucram vara la mare, în Mamaia, ca bucătar/pizzer. Când aveam o oră liberă, schimbam şorţul şi papucii pe şort şi adidaşi şi alergam pe plajă.

În 2007 nu ştiu cum s-a întâmplat de mi-am zis: hai să alerg un maraton! Nu alergasem în mod constant până atunci, sămânţa fusese plantată totuşi prin clasa a 7a, când am făcut vreo 6 luni de atletism la Lia Manoliu. Pentru că se apropia clasa a 8a, ai mei au spus că ar fi bine să renunţ la atletism, să mă pregătesc pentru admiterea la liceu. Am acceptat asta – de fapt, nici nu-mi aduc aminte dacă am avut de ales – şi până astăzi m-am gândit cum ar fi arătat viaţa mea dacă aş fi continuat atletismul. Nu eram cine ştie ce atlet valoros, dar îmi plăcea să alerg foarte tare. Personalitatea mea nu era încă formată atunci, aşa că m-am supus deciziei alor mei. Era însă ultima decizie pe care aveau s-o ia pentru mine, din momentul acela îmi place să cred că am făcut numai ce am vrut. Dar să revenim în 2007. Maratonul se numea DHL “Ştafeta Carpaţilor” şi se ţinea pe drumul dintre Predeal şi Poiana Braşov. M-am cazat la o pensiune/vilă destul de departe de locul de start şi în dimineaţa cu pricina alergam spre locul de start, cu teama de a nu întârzia, dar şi de frig! Era 23 iunie, iarăşi un arc peste timp cu iunie ’96, lucru de care nu mi-am dat seama atunci, ci de abia acum, când scriu aceste rânduri. Înainte de start a început o ploaie care avea să se continue şi în timpul cursei. Mare lucru nu-mi mai amintesc de atunci – stau foarte prost cu memoria – poate şi de aceea am început să scriu, ca să-mi fixez anumite momente, trăiri şi experienţe care altfel ar fi pierdute poate pentru totdeauna. Ţin minte totuşi urcarea prin Râşnov şi faptul că înainte de finish am părăsit asfaltul şi am aproape un kilometru pe potecă. Era prima alergare pe poteci de munte, prima experienţă de trail-running, dar din nou, nu gândeam în termenii aceştia atunci.

A mai trecut un an, fără evenimente deosebite. De fapt, ar fi ceva de menţionat. La pizzeria la care lucram l-am cunoscut pe Marius, cel care urma să fie cunoscut ca Porumbelu’. El lucra ca livrator de pizza, pizza făcută de mine, se înţelege. Relaţia noastră se reducea atunci la chestii profesionale – el mânca tot ce făceam eu şi întotdeauna era supărat că nu-i fac pizza mai bogată – privind în urmă, realizez că eram destul de chitros şi ţineam mai mult cu patronul decât cu colegii mei. Şi lui Marius, ca şi mie, îi plăcea să alerge şi să fumeze. Am crezut mult timp că sunt special, că numai e niciun sportiv amator care să fumeze şi niciun fumător care să alerge, dar între timp am mai întâlnit şi alţii asemenea. Până la urmă a trebuit să mă împac cu mine însumi şi să admit că sunt un om slab, m-am lăsat şi reapucat de fumat de nenumărate ori şi trebuie să fiu sincer şi să admit că probabil nu voi fi fidel pentru totdeauna unei alegeri. Dacă ne-ar fi spus cineva atunci că noi aveam să urcăm pe Aconcagua în 2011, în mod sigur am fi făcut mişto de el sau am fi crezut că ne înjură. În acel moment, niciunul din noi nu ştia de Aconcagua, unde se află, ce înălţime are, nemaivorbind de termeni ca piolet, colţari, GoreTex sau Vibram. Între timp, Porumbelu’ a fost în trei cicloexpediţii – spre Mont Blanc, Mytikas şi Elbrus şi are în plan altă expediţie pentru anul acesta, dar îl las pe el s-0 anunţe. Îl puteţi urmări pe mariusroca.com

Lumea mea mică urma să se mărească în vara lui 2007, când am ieşit prima dată din ţară, spre Grecia. Sora mea încă stă în sudul Greciei, lângă Sparta, aproape de unul din cele mai importante oraşe din Imperiul Bizantin, Mystras. Iată că sora mea reuşise, probabil fără a-şi dori în mod special, să locuiască în mijlocul munţilor, înainte ca eu să realizez că îmi doresc acelaşi lucru. În fiecare zi liberă eram prin munţii din jur, pregătindu-mă fără să ştiu pentru drumeţiile de mai târziu.

La sfârşitul lui 2007 am hotărât să-mi pun şorţul de bucătar în cui şi să pornesc pe alt drum. Am aplicat pentru un job într-un call center şi acolo am cunoscut oameni cu care puteam să schimb mai multe cuvinte decât în bucătărie. Dacă nu făceam mişcarea aceasta, sunt sigur că viaţa mea n-ar fi intrat pe acest făgaş. Trebuie să mai spun că din 2006 eram elev la o şcoală postliceală de asistenţi medicali şi deja lumea mea se lărgise considerabil. Pur şi simplu voiam mai mult, voiam altceva!

Raluca, una din colegele cu care mai ieşeam la ţigare din când în când, este probabil cea care mi-a decis viitorul, fără să-şi propună acest lucru. Din discuţie în discuţie, ştiind că-mi place să alerg şi mă pregătesc pentru cel de-a doilea maraton – în toamna lui 2008 am alergat la prima ediţie a Maratonului Internaţional Bucureşti – m-a întrebat dacă nu merg şi pe munte şi i-am spus că nu. Tot atunci l-am cunoscut şi pe John Făt Frumos, un rocker pletos, munţoman în puterea cuvântului, cu care urma să fac câteva ture, însă mult mai târziu.

Prin toamna lui 2008 o cunosc prin intermediul Ralucăi pe Cati, care mergea pe munte şi mă întreabă dacă aş vrea să mă înscriu într-o şcoală de munte. La care replica mea a fost ceva de genu: “am auzit şi eu de şcolile astea de munte, dar nu m-am înscris în niciuna pentru că n-am bani şi am auzit că echipamentul e scump şi în plus voi avea şi toate week-end-urile ocupate!” N-aveam de unde să ştiu cât adevăr stătea în aceste vorbe, dar nu aveam nici de unde să ştiu ce voi obţine în schimbul acestor “sacrificii”. Cati a venit cu mesajul potrivit, la timpul potrivit şi pentru aceasta îi voi mulţumi întotdeauna! După cum aţi văzut, terenul era oarecum pregătit, dar eu nu eram conştient de acest lucru. Privind acum în urmă, îmi dau seama că startul târziu pe care l-am luat e din cauza deciziei mele de a nu urma o facultate. În 2006 m-am înscris la Geografie, era concurs pe baza mediei de la Bac, dar n-am fost admis pentru că nu făcusem suficientă geografie în liceu (1 an sau 2 am studiat geografia în liceu, aşa era programa).

Au urmat apoi 10 luni de zile în care am fost plecat pe munte de minim două ori pe lună, în care am întâlnit oameni pasionaţi de drumeţie şi am legat prietenii ce încă dăinuie. În prima tură m-am împrietenit cu Bogdan, care deşi nu împlinise 18 ani, avea experienţă de munte cât pentru jumătate din cei prezenţi – eram peste 100. Privind în urmă, eram poate cel mai pantofar din cei prezenţi, iar faptul că am avut bocanci în picioare încă de la prima tură nu cred că a contat foarte mult. Cum spun nişte prieteni care merg mai mult pe munte: nu e vorba de altitudine, e vorba de atitudine. Muzica folk se reducea pentru mine la Pasărea Colibri şi cam atât, nu ştiam ce-i ăla monom sau primus, nu ştiam de ce unii spun că merg pe munte şi se consideră altfel decât cei care merg la munte ş.a.m.d. Le-am prins totuşi repede şi mă gândesc că şi nopţile dormite alături de bunicii mei în aer liber şi armata au contribuit la construirea atitudinii potrivite. Erau o mulţime de reguli de respectat în această şcoală de munte – Pathos pe numele ei. Porumbelu’ împreună cu mine şi alţi câţiva eram campioni la nerespectarea lor. Genuflexiunile pe care ni le dădea Gerilă ne epuizau, dar noi le făceam cu rânjetul până la urechi! Când venea vorba de executarea pedepselor, eram conştincioşi şi probabil atunci Gerilă a pus ochii pe mine şi când a sosit momentul, m-a invitat să-l însoţesc în expediţia pe Mont Blanc, din iunie-iulie 2009. Expediţia asta s-a născut mai mult dintr-o ambiţie contra lui Moldoveanu’, liderul şcolii de munte, care spunea că nu se poate ajunge pe Mont Blanc şi înapoi cu mai puţin de 600 de euro de căciulă. Pe mine acest “nu se poate” m-a ambiţionat şi am început research-ul pentru bilete ieftine de avion (am zburat cu WizzAir până în Bergamo, apoi am continuat cu trenul şi autocarul până în Chamonix). Mi-am plăcut modul în care Gerilă a planificat expediţia şi recunosc că am furat atunci multe de la el. Probabil costul micii nostre expediţii a fost mai mare de 600 de euro, însă nu mai contează asta acum. Cheltuindu-mi toţi banii atunci, n-am mai putut merge în tabăra de supravieţuire din vara acelui an, tabără care ar fi trebuit să fie un fel de examen de licenţă într-ale muntelui. Aşa că am rămas cu şcoala neterminată, dar cu o ascensiune pe Mont Blanc. Ah, şi una pe Moldoveanu, dar după cea pe MB. Încet, încet, în mintea mea se conturau planuri pentru expediţii pe munţi înalţi.

Moldoveanu', liderul Pathos

Moldoveanu’, liderul Pathos

Cati, în prima tură cu Pathos, noiembrie 2008

Cati, în prima tură cu Pathos, noiembrie 2008

Împreună cu Bogdan la Maratonul Bucegi 7500, iulie 2009

Împreună cu Bogdan la Maratonul Bucegi 7500, iulie 2009

Cu Gerilă pe Valea Albă, iunie 2009

Cu Gerilă pe Valea Albă, iunie 2009

Însă ejobs.ro (sic!) avea alte planuri pentru mine: să lucrez în Irak, într-o bază militară. În vara aia toridă a lui 2010 am lansat şi primul meu blog de călătorii, Trans-Ferro, care a deraiat de multe ori de-a lungul timpului – ce a mai rămas din el acum poate fi citit aici. Tot atunci am plănuit şi ceea ce avea să fie Aconcagua 2011 [Εxpediţie medicală românească]. Scopul principal al expediţiei – ascensiunea pe vf. Aconcagua 6962 m, a fost îndeplinit cu succes, iar scopul secundar, de a ne monitoriza funcţiile vitale şi a vedea cum organismul se adaptează la altitudine înaltă a fost îndeplinit parţial. În 2012 expediţia a fost prezentată la Conferinţa de Medicină Sportivă de dr. Gabriel Panait, coordonatorul medical al expediţiei, iar eu împreună cu Marius am prezentat-o în septembrie 2012, la Incubator Bucureşti.

EKG în Camp Confluencia, 3300m, Parque Provincial Aconcagua

EKG în Camp Confluencia, 3300m, Parque Provincial Aconcagua. Mulţumim BTL România!

Împreună cu Marius Roca (stânga) , Vf. Aconcagua, 9 martie 2011

Împreună cu Marius Roca (stânga) , Vf. Aconcagua, 9 martie 2011

Probabil în 2011 mi-a venit ideea traversării întregului lanţ carpatic, dar pentru că finanţele cu care m-am întors din Irak au fost insuficiente, am amânat proiectul. În decembrie 2011 am pornit totuşi spre Ucraina, pentru a urca pe Vf. Goverla, 2061 m, cel mai înalt din Ucraina, tot împreună cu Marius Roca.

Trebuie să-l amintesc aici şi pe Vlad, pe care l-am cunoscut tot în Pathos şi care mă întreabă mai tot timpul: dar în cutare loc din România ai fost? şi de cele mai multe ori răspunsul meu e nu. La care replica lui vine tăioasă: păi da, ai fost în Aconcagua, în Mont Blanc etc, normal că nu mai ai timp de drumeţii în Carpaţi. Vlad, acum sper să fii mulţumit! :) Un alt motiv pentru care mă pornesc în această întreprindere este că simt nevoia să fac un lucru închegat, cap-coadă, în loc să bifez doar câteva puncte pe hartă. Sunt sigur că la sfârşitul expediţiei voi fi cu totul alt om şi chiar dacă nu voi găsi fericirea – aşa cum mi-a spus un prieten deunăzi – voi fi mulţumit că am ieşit din zona de confort. Simpla căutare a fericirii mă face fericit!

Ceilalţi munţomani pe care i-am cunoscut apoi, fie la Clubul Alpin Român, la IWCC Buşteni, în turele de remarcare cu Asociaţia Carpaţi n-au făcut decât să mă îndoctrineze şi mai mult într-ale muntelui, motiv pentru care le voi fi recunoscător!

Poate nu aş fi scris toată polologhia asta dacă nu citeam cele spuse de Socrate în motto. De câteva luni bune mă urmăreşte gândul acesta că trebuie să fiu sincer în primul rând cu mine însumi şi apoi bineînţeles că voi fi sincer şi cu cei din jur. Le mulţumesc încă o dată celor amintiţi în articol, dar şi celor neamintiţi, cu toţii vă aflaţi în inima mea şi în gândurile mele.

Îţi mulţumesc că ai avut răbdare să citeşti până aici şi îţi doresc cărări cu soare, fie că sunt prin munţi sau prin viaţa de zi cu zi! :)

Iulian SirbuCuvânt înainte

Comments

  1. Gianina

    Imi place traseul din viata ta!
    Iti doresc succes,sa duci la capat ce ti-ai propus,te voi urmari cu sufletul la gura si-mi voi inchipui ca sunt umbra pasilor tai (asa,pot zice ca am traversat si eu Carpatii…cu gandul).
    A,si noi (adica eu si partenerul meu de viata) avem o urare asemanatoare…Poteci insorite!

    1. Author
      Iulian Sirbu

      Bine ai venit pe blog, Geanina! Mulţumesc frumos pentru aprecieri şi urări! Cărări cu soare :)

  2. Desiree (evident)

    Poi daca stiam eu asa…. Vad ca tot de la Gura Diham mi se trage. Am fost saptamana trecuta acolo si mi s-a lungit gaul uitandu-ma catre Bucegi…

    Abia astept sa-ti uraresc calatoria si cred ca pasiunea pentru mers pe munte incepe sa se faca simtita si sub pielea mea!

  3. Zazu von Wien

    eu abia astept sa ne vedem, sa vorbim, sa povestim. dupa asta, abia astept sa iti citesc impresiile din expeditie! pumnii stransi!

Leave a Comment

seventeen − 10 =